Poveste de Crăciun
Era decembrie, în vremea colindelor la români, când cete de copii înfofoliți cu haine groase, fulare, căciuli și mănuși tricotate manual porneau să colinde pe la case, cu traistele cu imprimeuri tradiționale în care puneau darurile primite de la gazde.
Într-un sat de munte de pe Valea Argeșului, în iarna anului 1960, la casa preotului pensionar veni în vacanță nepotul de la Constanța să-și petreacă sărbătorile, după mulți ani în care nu mai fusese prezent în această perioadă.
Mihail, căci așa îl chema pe băiatul de aproape 14 ani era un copil care provenea dintr-o familie de intelectuali cu o situație materială foarte bună. Fiind singurul copil, părinții îl iubeau ca pe ochii din cap și nu îndrăzneau să îi refuze ceva. Toate dorințele îi erau îndeplinite, motiv pentru care devenise un răsfățat care se credea superior față de colegii și prietenii săi. Preotul, care nu îl mai văzuse de ceva timp nu era de acord cu felul în care se comporta băiatul și le reproșa părinților că nu l-au educat cum trebuie.
Abia venise de două zile în vacanță și nimic nu îi convenea, nici mâncarea, despre care se plângea că nu este gustoasă, nici camera despre care spunea că e prea mică, deși era destul de spațioasă, căci preotul avea cea mai mare casă din sat, nici soba că nu scoate prea multă căldură, nici bradul de Crăciun că e prea strâmb, nici globulețele, că sunt prea vechi, nici câinele că latră prea tare și nu se poate odihni și tot găsea motive să se plângă.
Ca să îl mai scoată din starea de nemulțumire, preotul se gândi să îl trimită la colindat cu băieții din sat care tocmai veniseră să îl colinde. După multe rugăminţi, Mihail acceptă să se alăture colindătorilor pe care îi cunoștea e când era mai mic. Unii dintre ei erau copii cu bun simț, care colindau în credință pentru sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, dar printre ei erau și copii obraznici care se amuzau pe seama colindelor sau a covrigilor primiți de la gazde. Celor din urmă li s-a alăturat și Mihail continuând să se distreze și chiar să îi îndemne la glume proaste și pe ceilalți.
După ce bătură toate străzile în lung și în lat ajunseră la ultima uliță de la marginea satului, moment în care copiii au decis să se întoarcă la casele lor.
– E prea devreme să ne întoarcem acasă, abia începuse să-mi placă la colindat! E chiar distractiv! Să mergem și pe la casele de pe ulița asta! zise Mihail încercând să-i convingă pe cei opt colindători.
– Dar pe ulița asta este o singură casă! E departe, în deal, aproape de pădure și zăpada e foarte mare, pe aici nu face nimeni pârtie! zise unul dintre ei.
– Are dreptate! Să ne întoarcem! La casa aceea degeaba colindăm, nu ne vor da nimic că sunt săraci lipiți pământului! Mi-a spus mama că nu au nici curent electric! zise unul mai mic de statură.
– Dar noi nu vrem nimic, credeți că o să mănânc covrigii ăștia, sau merele și nucile pe care le-am primit? O să le arunc pe drum la întoarcere! Vreau doar să ne mai distrăm puțin, le spuse Mihail hotărât să meargă la casa din deal. Am învăţat și versurile de când tot cerșiți voi pe la toate casele: “Bună dimineaţa la Moș Ajun! Ne dați ori nu ne dați? începu el să cânte sfârșind în hohote de râs.
Unii dintre copii înmărmuriră de uimire văzând bătaia de joc a lui Mihail față de colindele care reprezintă o tradiție sfântă, românească transmisă din moși strămoși. Mai ales că la vremea aceea, Crăciunul şi tradiţia colindatului erau trăite intens în satul tradiţional.
– Mâine seară se merge cu Steaua, iar în Ajunul Anului Nou cu Sorcova, Plugușorul sau cu Capra și vom primi bani. Sper să nu mai vii cu noi dacă nu îți plac aceste obiceiuri care se respectă cu strictețe în zona noastră! Sper să se întâmple o minune de Crăciun care să te facă să înțelegi cât de mult greșești! zise Ionel, copilul cu palton gri, care era fiul învățătoarei din sat.
– Băi țâncule! Cum îți permiţi să îmi vorbești mie așa? Cine vrea să meargă cu mine la casa din deal să ridice mâna sus și cine nu vrea poate să plece acum! Le spuse Mihail cu un ton autoritar.
Dintre cei opt copii, Adrian și Gelu au ridicat mâna hotărând să rămână cu Mihail, în timp ce toți ceilalți s-au întors acasă. Cei doi erau elevi în clasa a VII – a, verișori și colegi de bancă. Nu aveau rezultate prea bune la învățătură, așa cum avea Mihail care era olimpic la mai multe materii și, erau cunoscuți ca poznașii școlii. Însă, băieţii erau foarte harnici și ajutau zilnic la treburile din gospodărie. Bucuros că cei doi i s-au alăturat, Mihail le propuse să cânte ei mai tare când ajung la casa din deal ca el nu prea știa colindul. Băieții acceptară și intrară pe uliță prin zăpada care le trecea de genunchi.
– Pe ulița asta nu sunt nici stâlpi de curent! De ce ai ținut morțiș să mergem și la casa asta unde se pare că nu colindă nimeni în niciun an? întrebă Gelu curios.
– Chiar așa! Noi nu am fost niciodată pe ulița asta pustie, cu o singură casă! Nici nu știm cine locuiește acolo! zise Adrian în timp ce înainta cu greu prin zăpadă.
– Păi nu am vrut să mă întorc devreme acasă, nu îmi place aici la bunicul. Mă plictisesc. Și am vrut să ne mai distrăm, să mai râdem. Eu nu prea am cu cine să râd, părinții mei sunt foarte sobrii și bunicul e bătrân. Și la Constanța prefer să mă duc la diverse activități doar ca să nu stau prea mult pe acasă. Urăsc vacanțele și sărbătorile când trebuie să stau cu ai mei, le spuse Mihail cu sinceritate.
– Cum așa? De sărbători e cel mai frumos! Mai ales când se apropie Crăciunul, la noi vin toate rudele, tăiem porcul, ne strângem toți în cameră bună și împodobim bradul adus din pădure de tata, în timp ce cântăm colinde. Mama ne pregătește cele mai bune mâncăruri și cozonaci, mergem și la biserică, apoi așteptăm cu nerăbdare cadourile lăsate sub brad de Moș Crăciun. Chiar mi-aș dori să fie Crăciunul în fiecare zi, povestea Gelu entuziasmat, în timp ce Mihail îl asculta cu interes, minunându-se că pe acești copii de la țară îi bucura atât de mult orice lucru simplu făcut în preajma sărbătorilor, iar pe el, care avea atâtea lucruri materiale, nimic nu îl făcea să fie fericit.
Dintr-o dată, o haită de câini apăru de nicăieri. Mihail s-a speriat cel mai tare și a luat-o la fugă țipând. Unul dintre câini se năpusti asupra lui, îl apucă de piciorul drept și îl târî câțiva metri prin zăpada pe care se vedeau firicele de sânge, semn că era rănit la picior.
Cei doi băieți, crescuți la țară se năpustiră fără teamă asupra câinilor cu niște crengi smulse la repezeală dintr-un copac și îl salvară pe Mihail care tremura de spaimă.
– Poți să mergi? întrebă Adrian în timp ce se uită la piciorul rănit al lui Mihail. Hai că nu mai e mult până la casa din deal. Sper să ne deschidă cineva ca să ne uităm cu atenție la rana de unde îți curge sânge. Și de acum încolo să ții minte că nu trebuie să fugi și să țipi când te întâlnești cu un câine, că devine și mai agresiv!
– Da! Pot să merg, nu vă faceți griji pentru mine. De unde să știu eu cum trebuie să mă comport cu câinii? Eu am crescut la oraș nu la țară!
După alte 10 minute de mers cu greu prin nămeți, copiii ajunseră la singura căsuță de pe ulița de la marginea satului. Se opriră în fața gardului care era pe jumătate rupt și începură să cânte tradiționalul colind din zonă. Dar nimeni nu părea să îi audă. Din cât au putut să vadă pe întuneric, casa construită din chirpici era micuță, cu două uși, semn că avea două odăi și o prispă din lemn. La unul dintre geamuri se zărea o lumânare aprinsă.
Băieții mai cântară o dată colindul și când terminară, o bătrânică la vreo 80 de ani, cu basma neagră pe cap, cojoc de blană în spate și ciorapi de lână în picioare ieși pe mica prispă a căsuței din chirpici. Femeia le făcu semn să intre în timp ce le deschidea portița care era legată cu o sârmă. Cei trei colindători se apropiară cu bucurie. Era singura casă unde li se deschidea ușa, așa cum bine zice colindul “Deschide ușa creștine!”.
Înghețați de frig după atâta drum bătut prin zăpadă intrară unul câte unul în căsuţă și se proptiră în picioare, după ușă. Zâmbetul și cheful de chicoteală le dispăruse odată cu intrarea în casa femeii, de parcă deveniseră dintr-o dată copii educați și cu bun simț.
Bătrâna aduse o lampă cu gaz să lumineze camera mai bine. În odăiță erau două paturi pe care erau așezate macaturi de lână și mai multe perne umplute cu fân, o sobă cu plită în care jucau flacările focului, un dulap mic încadrat între cele două paturi, iar pe pereții burdușiți erau agățate prosoape cu imprimeuri cusute manual și icoane. Pe pervazul geamului erau câteva crenguțe de brad lângă care erau așezate niște gutui. Pe jos era pământ iar de la ușă până la sobă era aşternut un preș scorojit de trecerea timpului.
Pe unul dintre paturi stătea o fată de o frumusețe izbitoare, cu un chip angelic și o privire blândă și pătrunzătoare. Fata se ridică brusc în picioare imediat ce băieții intrară în cameră și le făcu semn să se așeze pe celălalt pat.
– Vă mulțumim că ați venit să ne colindați! Ea e Mădălina, nepoata mea, lumina ochilor mei. Are 13 ani și câteva luni și este în clasa a VII – a la școala din satul vecin. Învață foarte bine și toți profesorii o laudă și o apreciază, le spuse femeia cu mândrie arătând spre fată.
– De-asta nu te cunoaștem, că nu ești la școala noastră și, nici prin sat nu te-am văzut, zise Gelu privind-o atent pe fată.
– Iar eu sunt Niculina, dar toată lumea mă știe de tanti Lina. Da, noi mergem la biserică și la magazinul din satul vecin, iar ea merge la școală acolo că este mult mai aproape. Nu trebuie decât să coborâm în vale, mai mergem puțin și am ajuns în centru. Dar voi ai cui sunteți măi băieți?
– Noi suntem Adrian și Gelu, suntem verișori. Tații noștri sunt frați, sunt băieții lui Costică Dogaru, care face butoaie, zise Adrian ridicându-se în picioare să facă cunoștință.
– Îi știu pe părinții voștri! Voi locuiți lângă magazinul din centru, zise bătrâna aruncându-și privirea spre cel de-al treilea băiat.
– Iar eu sunt Mihail Bănică, nepotul preotului Nicolae Bănică, zise el cu o voce tremurândă, semn că îl durea piciorul.
– Nepotul preotului? întrebă femeia tresărind. Ce mult semeni cu bunicul tău când era copil! zise ea privindu-l cu atenție pe Mihail.
– Eu locuiesc în Constanța. Tatăl meu este fiul preotului și e căpitan de vas, iar mama e profesoară de matematică. De când a murit bunica am venit tot mai rar aici. Acum stăm câteva zile, iar după Crăciun plecăm, că facem revelionul acasă la noi.
– Nu cumva preotul v-a trimis să mă colindați? întrebă ea curioasă din cale afară.
– Nu, bunicul nici nu știe că am ajuns atât de departe, până la casa dumneavoastră!
– Dar cred că o să se supere pe noi că am venit până aici, mai ales că pe Mihail l-a mușcat un câine de picior chiar aici pe ulița asta, zise Gelu arătând spre piciorul lui Mihail.
Auzind acestea, femeia luă lampa și se apropie de piciorul băiatului făcându-i semn să ridice pantalonul și să se descalțe. Văzând că era plin de sânge hotărî să-i curețe rana și să îl panseze, asigurându-l pe băiat că nu e nimic grav. Dar cum nu avea nici spirt, nici pansament aduse din camera alăturată o sticlă de țuică și un cearceaf curat din care tăie o fâșie îngustă. Apoi îi dădu lampa lui Gelu să o țină și după ce turnă suficientă țuică și îi curăți rana o rugă pe Mădălina să îl bandajeze.
Mihail își mușca buzele de durere în timp ce mormăia ceva din gură. După ce îi făcu ultimul nod, Mădălina, care stătea ghemuită lângă pat, la picioarele lui, își ridică privirea și se uită cu milă la fața lui schimonosită. Băiatul o prinse de mâni și o ajută să se ridice în picioare mulţumindu-i pentru ajutorul oferit. În lumina lămpii, Mihail zări mai bine chipul de zână al fetei pe care avea să nu-l mai uite niciodată și se simți atras de frumusețea ei. Se ridică și el de pe pat și îi privi ochii verzi și părul castaniu care îi acoperea tot spatele. Fata purta o ie lungă, albă cu flori roșii cusute pe piept și la mâneci, iar în picioare avea ciorapi din lână lucrați manual.
– Mulțumesc frumos și ție și bunicii tale! Dar ce mâini calde ai! zise el ținând-o strâns vreme de câteva secunde.
– Cu plăcere! Eu vreau să mă fac medic, iar tu ești primul meu pacient. Bravo! Ai rezistat eroic când bunica ți-a turnat bunica țuică pe rană! Cât despre mâinile mele, așa le am eu, mereu calde. Dar ție ți-e frig? Ai mâinile gheață! Hai să te așezi lângă sobă să te încălzești, îi zise Mădălina în timp ce îl conduse lângă celălalt pat fără să-și dea drumul la mâini. Apoi se așezară unul lângă altul.
Bunica privi scena cu interes și nu își mai luă ochii de la ei preț de câteva secunde, de parcă voia să le zică ceva, dar se abținea.
– Noi nu prea avem cu ce să vă servim. Nu avem nici covrigi că știam că pe aici nu vin niciodată colindătorii, dar vă putem face un ceai cald, zise femeia în timp ce puse pe plită o olicică cu apă să fiarbă.
– Avem noi covrigi, zise Mihail bucuros să le ofere traista lui cu colindețe, pe care mai devreme zicea că o aruncă.
– Da, e perfect să bem ceai și să mâncăm covrigi. Iubesc să fac asta iarna, zise Adrian.
– Până se face ceaiul eu zic să numărăm covrigii, le spuse Gelu în timp ce vărsă colindețele în pat.
– Eu propun să ne cânte Mădălina un colind dacă vrea să primească covrigi! zise Adrian amuzându-se.
Și uite așa, se încinse o distracție între ei de nu le mai venea să plece la casele lor, deși se făcuse foarte târziu. Împărțiră colindețele la patru ca să îi lase și Mădălinei, în semn de mulțumire că au fost primiți și tratați așa de frumos. La plecare bătrâna îi conduse pe băieți până într-un loc în care era sigură că nu mai vin câinii ca să îi atace.
Pe drum Mihail nu mai scoase absolut niciun cuvânt. Oricât de mult ar fi încercat Adrian și Gelu să facă glume tot nu era cu putință să mai scoată ceva de la el. Părea că e plecat cu mintea undeva departe că nici nu îi auzea pe băieți ce ziceau.
Ajuns acasă, părinții îl așteptau îngrijoraţi în fața curții. Nici nu intră bine pe poartă că începură să-l dădăcească ca de obicei. Fără să îi asculte, Mihail se duse direct în camera bunicului și îi ceru să îl lase să doarmă cu el. Surprins de decizia nepotului, bunicul care stătea pe marginea patului cu Biblia în mână primi cu bucurie propunerea lui. Mihail se așeză pe un fotoliu și începu să-și deschidă sufletul așa cum nu mai făcuse cu nimeni, niciodată în timp ce preotul îl asculta cu foarte mare interes, fără să îl întrerupă.
– Bunicule, îți mulțumesc că ai acceptat să dorm cu tine în noaptea asta! Dar cel mai mult îți mulțumesc că m-ai trimis la colindat. A fost o seară magică în care am înțeles multe lucruri. Am fost nedrept și nerecunoscător zilele acestea când vă spuneam, că nu îmi convine nimic. Acum am văzut că oamenii săraci pot fii fericiți cu puținul pe care îl au! Îmi retrag cuvintele și îmi cer iertare! Am greșit mult și față de copiii cu care am mers la colindat, am râs de colindele pe care le cântau și i-am acuzat că merg la cerșit. Și cred că de-asta m-a mușcat un câine în seara asta. Îmi cer iertare bunicule și vreau să mă binecuvântezi. E ca un fel de spovedanie, înțelegi? Mă simt vinovat! Unul dintre copii mi-a zis că speră să se întâmple o minune de Crăciun care să mă facă să înțeleg cât de mult greșesc. Și chiar s-a întâmplat, bunicule! Crăciunul chiar face miracole! De astăzi voi fi un alt copil! Unul bun, cuminte, înţelegător, recunoscător, promitea Mihail, în timp ce bunicul se ridică în picioare și îl binecuvântă, privindu-l nedumerit dar în același timp bucuros de cele ce auzea. Acum vreau să mă ajuți să fac o faptă bună! Am fost la colindat până la marginea satului, la ultima casă din deal, la tanti Lina. Și vreau ca în ziua de Crăciun se le invităm la noi la masă și pe ea și pe nepoata ei.
– Cum? Unde ai fost? Ce ai căutat tu acolo? Sări preotul ca ars auzind acestea.
– Bunicule, când m-ai trimis la colindat, trebuia să îmi spui unde nu am voie să merg. Înțeleg de ce te superi așa, din cauză că știi că pe acolo sunt câini. Dar a trecut pericolul! Când mi-a dezinfectat rana, tanti Lina mi-a spus că nu e nimic grav, zise Mihail arătându-i bandajul de la picior. Nu știu cum să-ți explic că și pentru mine e ciudat. Băieții nu au vrut să meargă pe ulița aia, dar eu am insistat atât de mult de parcă mă trăgea ața cum se zice și, i-am convins și pe Gelu și pe Adrian să meargă cu mine, iar ceilalți s-au întors la casele lor. Și mai e ceva bunicule, dar nu știu cum să-ţi spun că mi-e rușine!
Preotul își puse o mână la cap, căci în cealaltă ținea Biblia și începu să se plimbe prin cameră de la ușă la geam și înapoi.
– Destul! Nu mai vreau să știu nimic! Zise el frecându-și tâmplele.
– Și eu care credeam că te bucuri că sunt apropiat de tine, că îți povestesc cu sinceritate ce mi se întâmplă. Eu tot nu înțeleg de ce mai ești preocupat, nu vezi că pot să merg nu mă doare nimic, zise el făcând câțiva pași prin cameră demonstrând că este totul în regulă cu piciorul. Trebuie să mă asculți, nu vreau să vorbesc cu părinţii! Ei nu ar înțelege așa de bine ca tine! Din cauză că m-au făcut destul de târziu mă cocoloșesc prea mult și stau mereu cu frica să nu mi se întâmple ceva rău și îmi interzic multe lucruri.
– Mai bine vorbim mâine, acum sunt foarte obosit, zise bunicul vrând să evite orice altă discuție cu nepotul, care nu avea de gând să se oprească și continua să-l uimească.
– Bunicule, cred că m-am îndrăgostit de nepoata lui tanti Lina! A fost dragoste la prima vedere, exact așa așa cum am citit eu într-o carte! Nu știu cum să-ţi explic, e un sentiment nou pentru mine! Când ne-am ținut de mâini și ne-am privit în ochi la lumina lămpii am simțit că nu mai există timp și spațiu, că suntem doar noi doi în cămăruța aceea și pentru moment am înghețat. Și ea a sesizat și mi-a spus că am mâinile gheață!
– Cum? Cred că te înșeli! zise preotul făcându-și semnul crucii. Dar cum s-au petrecut toate astea?
– De față cu bunica ei și cu cei doi băieți de la colindat. După ce m-a pansat!
– Le-ai spus cumva că ești nepotul meu?
– Da! Tanti Lina ne-a întrebat pe fiecare ai cui suntem și i-am spus. Și după ce m-a privit lung a zis că semăn foarte mult cu tine când erai copil.
– Dar de ce vrei să le invităm la masa de Crăciun? întrebă preotul curios, strângând Biblia la piept.
– Cum de ce? Ca să facem o faptă bună! Crezi că ele își permit să pună pe masă atâtea pregătiri ca noi? Și mai ales că mi-au acordat primul ajutor, s-au comportat frumos cu noi, ne-au făcut și ceai, iar când am plecat tanti Lina ne-a condus până într-un loc unde s-a asigurat că nu mai vin câinii. Trebuie să facem și noi ceva bun pentru ele! Să le oferim un Crăciun așa cum poate nu au avut niciodată!
– Dar tu ești convins că vor accepta invitația?
– Cred că oricine din satul ăsta ar accepta să vină la noi de Crăciun. Ești preot, nimeni nu o să te refuze!
– Dacă tu le poți convinge eu nu am nimic împotrivă! Din contră m-aș bucura foarte mult să vină la masa de prânz în ziua de Crăciun. Să nu insiști că nu mă pot duce să le invit. Niculina e supărată pe mine de 60 de ani. Este singura persoană care nu vorbește cu mine. Nu mă întreba de ce, că nu o să-ți spun. Vreau să știi doar atât, că m-aș bucura foarte mult să vină, să facem pace ca să mor și eu liniștit!
– Acum înțeleg de ce și tu ai avut aceeași reacție ca tanti Lina, zise Mihail rămânând puțin pe gânduri. Și ea a tresărit și părea agitată când a auzit că sunt nepotul preotului, la fel cum ai făcut și tu când ai auzit că am fost acolo. Ne-a întrebat dacă tu ne-ai trimis să o colindăm. Eu credeam că ești așa nervos din cauză că m-am dus la colindat pe strada aia izolată de lume și m-a mușcat câinele, dar, de fapt tu ascunzi ceva legat de femeia aceea! Ah, cred că ea este femeia cu care ai avut probleme legate de biserică! Când eram mai mic am prins o discuție între tine și mama. În fine, nu știu ce secrete aveți, dar recunosc că m-ai făcut tare curios. Nu trebuie să-mi spui acum, dar până plec la Constanța mi-ar plăcea să aflu. Dacă reușesc să vă împac după 60 de ani și într-o zi sfântă de Crăciun, atunci Dumnezeu chiar face minuni! O să mă duc mâine să le invit, văd eu ce le spun. Stai liniştit că nu o să le spun că știu de supărarea voastră.
– Ești un nepot de nădejde, dragul meu! Când ai venit zilele trecute părea că ești un copil imatur, un răsfățat și nu ne înțelegeam prea bine. Dar Dumnezeu a răspuns la rugăciunile mele! A făcut o minune și te-ai maturizat în câteva ore la colindat. Sunt foarte fericit să fim prieteni și să vorbim ca între bărbați.
– Că între bărbați? Ți-am spus mai devreme că m-am îndrăgostit și ai zis că mă înșel. Mă tratezi tot ca pe un copil în loc să-mi vorbești despre dragostea dintre un băiat și o fată!
– Sincer, nu te -am luat în seamă când mi-ai spus că te-ai îndrăgostit. Dar chiar așa de mult ți-a plăcut de nepoata Niculinei?
– Da bunicule! Frumusețea și simplitatea ei m-au copleșit. Știi câte fete frumoase sunt la mine la școală? Nu am avut ochi pentru niciuna și niciodată nu am simțit o asemenea atracție!
– Atunci dacă ești sigur de ceea ce simți luptă pentru dragostea asta! Să nu o lași să-ți scape și nici să nu te iei după cineva care ar putea să te influențeze în privința ei. Tu ești singurul care știi ce simți, așa că urmează-ți inima!
– Zici așa doar ca să scapi de mine?
– Nu! Vorbesc foarte serios! Până una alta puteţi să corespondați prin scrisori, să povestiți despre școală, despre pasiunile voastre, să vedeți dacă aveți lucruri în comun. La anul tu o să te duci la liceu, o să cunoști și alte fete și o să-ți dai seama ce simți pentru Mădălina. Și acum du-te și te schimbă de haine și hai să ne facem rugăciunea și să dormim că mâine e Ajunul Crăciunului și o să ai o zi grea. Să convingi o doamnă și o domnișoară nu va fi deloc ușor. Tot ce vreau să-ți mai spun este că după discuțiile din seara asta sunt mândru de tine și am mare încredere în tot ceea ce faci, îi spuse bunicul cu o voce blajină, sărutându-l pe frunte.
Dimineață, când s-a trezit, fără să știe părinții, Mihail îi ceru bunicului niște bani pe care i-a primit imediat, fără să fie întrebat ce face cu ei. Apoi se duse să-i caute pe Gelu și pe Adrian și împreună cu aceștia au mers la magazinul din sat și au cumpărat alimente și dulciuri pe care le-au dus Mădălinei și bunicii ei spunându-le că părinții i-au trimis cu pomană prin sat. Acestea au primit cu bucurie darurile, dar când a venit vorba de invitaţia la masa de Crăciun femeia nici nu a vrut să audă.
După multe insistențe ale lui Mihail și ale Mădălinei, căci ea își dorea să meargă în vizită de Crăciun, mai ales că nu fusese niciodată invitată undeva, lui Mihail îi veni ideea să-i spună că a citit într-o carte bisericească a bunicului că cei care sunt invitați de cineva la masa de Crăciun sau de Paște aceia sunt aleși de Dumnezeu să sărbătorească în numele lui și nu pot refuza.
– Văd că îți dorești atât de mult să venim încât ai început să inventezi că ai citit în cărți. Spune-i bunicului tău că am două motive pentru care o să vin la voi, pe care o să i le spun personal, zise femeia acceptând în cele din urmă să meargă la ei.
Mihail primi vestea cu imensă bucurie și în mare grabă a fugit acasă să-i spună bunicului că a reușit să le convingă. Preotul a vorbit imediat cu cu căruțașul satului să meargă în ziua respectivă să le aducă cu căruța, ca să nu facă atâta cale pe jos și i-a anunțat pe părinții lui Mihail că la masa de Crăciun vor avea musafiri. Pregătirile erau în toi și toată casa mirosea a sarmale, friptură și cozonaci, căci mama lui Mihail era o gospodină desăvârșită.
Seara, Mihail a plecat la colindat cu Steaua, (un obicei vechi de iarnă ce amintește de steaua care a vestit Nașterea Domnului și i-a călăuzit pe cei trei magi în Betleem) împreună cu Adrian și Gelu pe care îi rugase să aducă de acasă câteva globulețe și niște beteală. Și Mihail pregătise împreună cu bunicul niște podoabe, un suport de brad și un toporaș mic cu care avea să taie un brăduț din pădurea de lângă casa Mădălinei. După ce au terminat de colindat băieții au decis să le doneze toți banii strânşi în seara respectivă.
Ajunși la tanti Lina la poartă ei cântară colindul „Steaua sus răsare”, conform tradiției locului și au fost primiți din nou în casă la căldură unde, de data aceasta, pe lângă ceai au fost serviți și cu turte calde, coapte pe plită. Apoi băieții împreună cu Mădălina s-au apucat să împodobească brăduțul. Era primul ei pom de Crăciun și bucuria era atât de mare încât a început să cânte colindul „O brad frumos „ pe care îl știa de la școală. Mihail o ascultă fără să clipească, căci părea vrăjit de glasul ei suav și de delicatețea cu care așeza globulețele în brad.
După ce au terminat de împodobit, el scoase din buzunarul paltonului batista în care puse banii strânși de la Stea, o înnodă bine și o așeză cu grijă în brad, timp în care bunica îi rugă pe Gelu și Adrian să meargă cu ea să aducă câteva lemne de afară să mai bage în sobă. Rămași singuri pentru câteva minute, Mihail își scoase în grabă lănțicul de aur cu cruciuliță de la gât și i-l puse Mădălinei.
– Acesta este cadoul meu de Crăciun! Îmi doresc să îl porți cu drag și sper să te protejeze căci e sfințit de bunicul, zise el sărutând-o pe obrazul drept.
Fata se uită în jurul ei de parcă căuta ceva și cu repeziciune își rupse singurul nasture de la ilicul roșu tricotat din lână, pe care îl puse în palma lui Mihail.
– Eu nu am ce să îți ofer, dar îți dau acest nasture roșu din toată inima mea ca să-ți amintească de mine și de aceste zile magice de Crăciun. Îți mulțumesc pentru tot! Îi spuse ea șoptit, sărutându-l pe obrazul stâng.
Mihail primi cu bucurie nasturele și îl așeză cu grijă în buzunarul de la pieptul paltonului. După ce Gelu și Adrian aduseră lemnele au hotărât să plece la casele lor. Dacă cu o seară înainte, Mihail nu a scos o vorbă tot drumul, de data aceasta a cântat și a dansat de fericire. Ajuns acasă se duse direct în camera bunicului să-i povestească tot ce făcuse. După ce l-a ascultat cu răbdare și dragoste, bunicul a tăiat o fâșie subțire dintr-o haină veche de piele și i-a confecționat un șnur pe care a atârnat nasturele, căci Mihail voia să-l poarte la gât.
Dimineață, când se treziră, sub bradul din verandă stăteau așezate cadourile pentru fiecare membru al familiei, semn că venise Moș Crăciun în timp ce ei dormeau. Mihail se repezi curios să-și deschidă cadoul. Primise o pereche de mănuși din piele, un pulover, un fular, un fes, un trening, pijamale, șosete două cărți și multe dulciuri. Apoi sări în brațele părinților în semn de mulțumire, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci și le spuse că e prea mult și, că începând cu anul următor el vrea ca Moșul să-i aducă doar un singur lucru, nu atât de multe.
Aceștia observară schimbarea în bine a lui Mihail, care mereu era nemulțumit și comenta că a primit prea puțin și se minunau neștiind cărui fapt se datorează acest lucru. Dar mai târziu, când a sosit Mădălina aveau să-și dea seama că e îndrăgostit și asta l-a făcut mai bun, mai calm, mai înțelegător, mai pozitiv.
Când căruțașul ajunse l poartă, preotul a ieșit să le întâmpine pe cele două invitate. Între timp își făcu apariția și Mihail care a luat-o de mână pe Mădălina și a condus-o repede în casă, căci începuse să ningă viscolit. Niculina făcu câțiva pași și se opri în fața preotului cu care nu mai vorbise de 60 de ani.
– Sunt aici din două motive, primul – să afli că te-am iertat și al doilea să-ți transmit că nu o să-l las pe nepotul tău să îi facă Mădălinei ce mi-ai făcut tu mie! Nu trebuie să se repete istoria! zise femeia privindu-l în ochi.
– Îți mulțumesc din inimă că ai venit și că m-ai iertat! Nu puteam să plec de pe lumea asta cu o povară așa de mare! Vreau să știi că orice necaz ai avut eu am suferit alături de tine! Tot timpul m-am interesat ce faci și te-am ajutat din umbră. După ce ai rămas văduvă, banii, pachetele, lemnele de foc și tot ce primeai săptămânal de la preotul din satul vecin erau de fapt de la mine. Știu că am procedat greșit și că nimic din ce ți-am trimis nu compensează faptul nu m-am ținut de promisiune, dar vreau să știi că tot timpul, dar absolut tot timpul ai fost în inima mea și tot ce m-a ținut au fost speranța, rugăciunile și credința că într-o zi mă vei ierta! Și uite că s-a întâmplat chiar de Crăciun, într-o zi atât de mare! În ceea ce îi privește pe nepoții noștri, doar bunul Dumnezeu știe ce o să se întâmple cu ei. Facă-se voia lui! zise preotul sărutându-i mâinile femeii, brăzdate de bătrânețe.
– Îți mulțumesc! Nu știu ce m-aș fi făcut fără tot acel ajutor, mai ales după ce au murit și părinții Mădalinei în accident, zise ea îmbrăţişându-l în semn de mulțumire și împăcare, lucru pe care îl făcu și preotul după care o pofti în casă.
Crăciunul din acel an a adunat la casa preotului multă iubire, iertare, împăcare, înțelepciune, pace, recunoștință, voie bună și credință. S-a râs, s-a povestit, s-au depănat amintiri, s-a cântat și s-a ascultat muzică la pickup, s-a mâncat până seara târziu și s-a băut și un păhărel de vin roșu – sângele Domnului cum se spune în popor. Ce poate fi mai frumos pentru o familie de creștini decât să întâmpine cu atâta bucurie Nașterea Domnului!
A doua zi dis de dimineață, Mihail împreună cu părinții plecară la Constanța cu promisiunea că vor reveni cât mai curând posibil. Nu își făceau griji pentru preot, el rămânea în siguranță pentru că plăteau o femeie din sat care venea mereu să îi gătească și să facă curățenie.
La câteva zile după Crăciun, Mădălina se trezi la ușa casei cu o doamnă îmbrăcată bine, despre care bunica îi spuse că este o rudă mai îndepărtată a tatălui ei. Fata mai auzise în copilărie de ea, dar nu o mai văzuse de mult.
Văzând că puterile i se slăbeau din zi în zi din cauza bătrâneții și că Mădălina se îndrăgostise de nepotul preotului, Niculina îi trimisese o scrisoare femeii în care o ruga să vină să le ia la ea, ca în cazul în care se va întâmpla ceva, fata să fie pe mâni bune. Era o înțelegere mai veche între ele. Niculina ar mai fi putut avea grijă de Mădălina până pleca la liceu, dar o speria rău gândul că Mihail ar putea să-i strice viitorul.
Doamna, în vârstă de 65 de ani, văduvă și fără copii, pe numele ei Rodica Popescu fusese asistentă medicală la un spital și acum era pensionară, dar încă mai făcea injecții și mai punea perfuzii în particular, fapt pentru care își permitea să o întrețină pe Mădălina.
Cu durere în suflet, pe 30 decembrie ele au părăsit satul natal, iar viața Mădălinei avea să se schimbe pentru totdeauna. Femeia a înfiat-o pe fată și a dus-o la cea mai bună școală și apoi la cel mai bun liceu, după care a urmat Facultatea de Medicină așa cum și-a dorit.
Bunica nu a mai apucat să vadă toate realizările ei, dar a murit împăcată știind că nepoata ei beneficia de tot ce avea nevoie pentru a reuși. De la venirea în București, ea a mai trăit aproape doi ani și a fost înmormântată în satul natal așa cum își dorise. Înainte să moară i-a povestit Mădălinei secretul care o lega de preot și a rugat-o să stea departe de Mihail ca să nu sufere mai târziu. Fata i-a promis că nu o să-l caute niciodată, dar dacă Dumnezeu va vrea să-i întâlnească ea va fi foarte fericită să-l aibă ca iubit.
În ziua înmormântării, revenind în satul natal, Mădălina s-a ferit cât a putut să nu dea ochii cu Gelu și cu Adrian, ca nu cumva să afle Mihail ceva despre ea.
La mică distanță de mormântul bunicii, Mădălina zări o cruce cu poza preotului, se opri pentru câteva clipe, aprinse o lumânare și făcu o rugăciune. Abia atunci a aflat că nu mai este printre ei. După data care era trecută pe cruce înțelese că preotul murise imediat după Crăciun, chiar în ziua în care ele părăsiseră satul – 30 decembrie. Fata rămase pe gânduri pentru câteva clipe dându-și seama ca în acea zi, dimineața, fără să știe bunica ea a fost acasă la preot să lase o scrisoare pentru Mihail în care îl anunța ca va pleca din sat, dar nu îi spusese și preotului despre plecarea lor. Tot nu înțelegea cum de a putut să moară chiar în ziua aceea în care ea îl văzuse și era chiar bine.
– Nu avea cum să-l afecteze plecarea bunicii pentru că eu nu i-am spus nimic, doar dacă a citit scrisoarea și i s-a rupt inima la gândul că nu o să o mai vadă și nu o să mai știe nimic de ea, se trezi Mădălina vorbind singură cu voce tare în timp ce se îndrepta spre poarta cimitirului unde o aștepta doamna Rodica.
În ziua în care și-a condus bunicul pe ultimul drum, Mihail a simțit că lumea lui se prăbușise pentru totdeauna. Pierduse doi oameni dragi, pe bunicul său și pe Mădălina, căci după înmormântare s-a dus să o caute și a găsit un lacăt mare pe poartă. Adrian și Gelu i-au fost alături și au stat împreună până seara târziu când Mihail a decis să plece la culcare. S-a dus să doarmă chiar în camera bunicului, așa cum obișnuia în ultima vreme dar nu a reușit să se odihnească. O durere fără margini îi străbătea pieptul lăsându-l parcă fără aer și o frică imensă pusese stăpânire pe corpul său. Începu să tremure din toate încheieturile la gândul că nu va putea trăi fără ei. Își duse mâna la gât și prinse între degetele tremurânde cadoul primit cu puțin timp în urmă de la cei doi, nasturele roșu de la Mădălina și șnurul din piele de la bunicul. Colierul acela era pentru el un talisman de care se agăța crezând că îi aduce mai aproape de sufletul lui.
După câteva minute se ridică brusc, aprinse lumina și își șterse lacrimile de pe față. La capul patului zări Biblia bunicului și se gândi că dacă citește un pasaj se va mai liniști. Când o deschise două plicuri căzură pe covor. Pe unul scria “De la Mădălina cu dor” și pe celălalt “Cu dragoste de la bunicul”.
În momentul acela simți că are halucinații și nu mai vede bine. Trase aer adânc în piept, așeză Biblia la locul ei după care își făcu semnul crucii, așa cum obișnuia bunicul când termina de citit. Apoi se gândi preț de câteva secunde ce plic să deschidă prima dată, dar numerele 1 și 2 din colțul plicurilor i-au ușurat decizia. Așa că citi mai întâi scrisoarea de la bunicul în care îi spunea că la vârsta de 14 de ani s-a îndrăgostit de bunica Mădălinei, tot la prima vedere și tot în seara în care a mers cu colindul, la aceeași casă din ulița de la marginea satului. Îi promisese că atunci când va deveni preot o va lua de nevastă, dar părinții nu au acceptat-o că era săracă și l-au obligat să se căsătorească la 20 de ani cu Maria, pe care a respectat-o și a iubit-o în felul lui.
“Niculina a auzit de prin sat că o să am nunta, pentru că eu am fost atât de laș încât nu am putut să o privesc în ochi și să îi spun personal. De atunci, vreme de 60 de ani până la Crăciunul de anul acesta nu a mai vrut să audă de mine!
Tu și Mădălina ați fost trimiși de Dumnezeu să facă posibilă împăcarea noastră, ca să nu plecăm supărați din lumea aceasta. Poate că în sângele vostru curge iubirea noastră netrăită de aceea ai simțit o atracție așa de puternică.
Când ți-am spus să lupți pentru ea nu am glumit. Dacă nu faci nimic vei trăi toată viața cu regretul că ai abandonat prea devreme! Eu nu am căutat nici să le explic părinților mei ce simt și ce îmi doresc, nici nu am bătut la ușa Niculinei să o fac să înțeleagă ce se întâmplă. Poate dacă mă luptăm măcar puțin pentru iubirea noastră altfel ar fi stat lucrurile.
Așa că, totdeauna când îți dorești ceva, să faci cum scrie în Biblie:” Cereți, și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide. Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate, i se deschide.” Matei 7:7-8
Când vei afla că Mădălina a plecat din sat cu bunica ei, tu să nu te întristezi. Fata va merge în curând la liceu și trebuia să o ajute cineva. Când te vei maturiza și vei știi ce vrei cu adevărat caut-o, găsește-o și spune-i tot ce simți pentru ea. Am încredere în tine că nu o vei dezamăgi!
Mihail nu înțelese ce vrea să spună despre plecarea Mădălinei. Parcurse cu lacrimi în ochi alte câteva pagini în care, pe lângă multe sfaturi de viață bunicul, îi povesti tot ce a trăit. Ajungând la ultima pagină constată că ultimele cuvinte erau un fel de bun rămas, de parcă știa că nu se vor mai vedea niciodată.
“Acum chiar pot să mor liniștit știind că Niculina e bine într-un loc sigur. Mereu am trăit cu teama că dacă voi muri eu înaintea ei, nu ar avea cine să o mai ajute. Bun rămas dragul meu nepoțel! Datorită ție voi pleca împăcat! Dumnezeu să te binecuvânteze!”.
Lacrimile lui Mihail continuară să picure câteva minute bune pe paginile scrise de bunicul. Într-un târziu, deschise fereastra, trase aer în piept și cu emoții și mai mari deschise plicul de la Mădălina. Constată cu uimire că scrisorile aveau aceeași dată: 30 decembrie 1960. Pentru moment și-a imaginat că e o farsă din partea lor. Dar după ce a citit conținutul și-a dat seama că și bunicul citise scrisoarea Mădălinei și, de aceea pusese numerele pe plicuri.
În puținele rânduri, Mădălina nu îi transmitea prea multe, doar îl anunțase că pleacă la o rudă, dar îi lăsă totuși o urmă de speranță spunându-i că dacă va fi de la Dumnezeu să se mai întâlnească, ea va fi foarte fericită.
Mihail se supără foarte rău văzând că nu i-a lăsat niciun indiciu, nici o adresă, nici măcar în ce localitate se va duce.
În tot acest timp, de când Mădălina și bunica părăsiseră satul natal, Mihail nu făcea altceva decât să o caute. Fusese la școala unde învățase Mădălina și la preotul din satul vecin să întrebe dacă știe unde se află dar nimeni nu știa nimic de ea, pentru că după ce a fost înfiată își schimbase numele din Georgescu în Popescu.
Anii au trecut, iar cei doi au terminat studiile și s-au angajat. Mădălina era medic rezident la un spital în București, iar Mihail era profesor de matematică chiar în satul bunicului. Părinții nu au fost prea încântați că a lăsat Constanța ca să se mute la țară, în casa bunicului, dar până la urmă i-au înțeles decizia.
În sat avea doi prieteni de nădejde, pe Gelu care acum era pădurar și pe Adrian care se făcuse poștaș. Într-una din zilele, dinaintea Crăciunului pe când ducea scrisorile pe la case, pe un plic mai mare care era destinat Primăriei îi sări în ochi, la expeditor – Mădălina Georgescu și se gândi că ar putea fi Mădălina Popescu care în urma unei posibile căsătorii și-a schimbat numele. Se duse într-un suflet acasă la Mihail să-i arate plicul pe care era trecută și adresa din București.
Cei doi merseră împreună la Primărie să se intereseze dacă știe cineva cine este această persoană. Secretara le-a spus că nu a auzise de Mădălina Georgescu și nici nu poate deschide corespondența decât după sărbători când vine primarul din concediu.
Fără să mai stea pe gânduri Mihail a plecat la București să vadă cine locuiește la adresa respectivă. Ajungând în fața blocului întâlni o doamnă care tocmai voia să intre. Cu multă amabilitate femeia îi povesti că Mădălina este singură, că de curând murise și persoana care o înfiase, că este medic și că este o fată foarte bună pe care toți vecinii o apreciază.
După toate informațiile primite, Mihail și-a dat seama că este vorba despre “Mădălina lui” și, copleșit de bucuria imensă pe care o simțea se duse într-o fugă la cea mai apropiată florărie să-i cumpere un buchet de flori și să o aștepte până la 5 când vine de la spital, așa cum îi spusese femeia. Dar cum nu știa ce flori îi plac, cumpără cea mai frumoasă Crăciuniţa, floarea magică a sărbătorilor de iarnă.
Afară se întunecase și începuse să ningă cu fulgi mari. Pe stradă era deja o atmosferă festivă. Grupuri de copii porniseră la colindat și spiritul Crăciunului era tot mai prezent. În timp ce mergea spre blocul în care locuia Mădălina, Mihail zări o siluetă care venea din partea opusă a străzii. Când se apropie mai mult, în fața ochilor i se înfăţişă o fată suplă, îmbrăcată într-un palton roșu, cu părul șaten care îi ajungea până la mijlocul spatelui. Într-o mână ținea umbrela și în cealaltă avea un șir mare de covrigi. Atunci o văzu mai bine, era chiar Mădălina, parcă și mai frumoasă decât o știa el.
Ajunsă în fața ușii un grup de copii care ieșeau din bloc se opriră să o colinde. În timp ce cântau ea le oferea covrigi cu mare bucurie, zâmbindu-le frumos. Mihail se apropie de colindători și începu să cânte cu ei: “Bună dimineața la Moș Ajun, ne dați ori nu ne dați”, moment în care, cuprinsă de uimire, Mădălina scăpă umbrela din mână. Mihail îi oferi Crăciunița și se aplecă să ia umbrelă de jos, în timp ce copiii mulțumiră pentru colindețe și plecară mai departe.
– La mulți ani! Crăciun fericit să avem! zise Mihail sărutând-o pe obrazul drept.
– Mulțumesc! Crăciun fericit și ție, răspunse ea, sărutându-l pe obrazul stâng. Dar cum m-ai găsit? întrebă Mădălina, încă uimită.
– Nasturele roșu m-a adus la tine, îi spuse zâmbind, trăgând puțin de gulerul cămășii arătându-i colierul. Nu contează cum te-am găsit, contează că în scrisoare mi-ai spus că dacă va fi de la Dumnezeu să se ne mai întâlnim, tu vei fii foarte fericită.
– Așa este! Sunt extrem de fericită că ești aici, mai ales că astăzi este ziua în care ne-am cunoscut. În seara de colind pe 23 decembrie, acum 13 ani, îi spuse ea arătându-i că încă mai poartă lănțicul cu cruciuliță de la el.
– Da, așa este! Iar pe 25 decembrie am petrecut primul nostru Crăciun împreună cu bunicii noștri dragi. Apropo, ce faci de Crăciun?
– Să înţeleg că ar putea fi o invitație? Stau acasă, de mâine sunt în concediu până în ianuarie.
– Da! E o invitație pe viață! Crezi că vei mai face vreun Crăciun fără mine? Dacă și tu accepți te invit acasă, unde locuia la bunicul și unde m-am mutat definitiv.
– Accept cu toată inima să fac Crăciunul pe viață în satul bunicilor, alături de tine! Dar până, una alta te invit eu să intrăm în casă la căldură. Avem atât de multe să ne spunem. Dar să știi că nu am cu ce să te servesc decât cu covrigi și ceai cald.
– Perfect, așa am început, cu ceai și covrigi. Chiar erai datoare! Acum 13 ani eu ți-am oferit covrigi din traista mea cu colindețe, îi spuse Mihail pierzându-se în vraja primului lor sărut pasional.
În anul următor, Mădălina s-a transferat de la spitalul din București la dispensarul din sat și s-a căsătorit cu Mihail. Din marea lor iubire s-au născut doi copii, o fată și un băiat cărora le-au pus numele bunicilor, Niculina și Nicolae, care, la rândul lor au petrecut Crăciunul pe viață în satul bunicilor cu pace și bucurie.