Papa Francisc a fost primit cu onoruri militare vineri, la Palatul Cotroceni, de preşedintele Klaus Iohannis, în cadrul unei ceremonii care a avut loc pe Platoul Marinescu.
Șeful statului l-a întâmpinat pe Papa Francisc alături de soţia sa, Carmen. Din delegaţia care l-a primit pe Suveranul Pontif au făcut parte toţi consilierii prezidenţiali şi de stat.
Pe platoul de ceremonii, Papa a fost salutat de un grup de copii şi tineri de la Consiliul Naţional al Elevilor, Alianţa Naţională a Studenţilor din România, Consiliul Tineretului din România, Şcoala Concordia, de la corurile Cantus Mundi şi Madrigal, Cercetaşii României şi Asociaţia Naţională a Surzilor din România, care au fluturat steguleţe ale României.
Suveranul Pontif a salutat Garda de Onoare în limba română
Discursul Sanctității Sale, Papei Francisc:
Domnule Preşedinte, Doamnă Prim-Ministru, Preafericirea Voastră, onoraţi membri ai Corpului Diplomatic, stimate autorităţi, distinşi reprezentanţi ai diferitelor confesiuni religioase şi ai societăţii civile, dragi fraţi şi surori,
Adresez salutul meu cordial şi mulţumirile mele domnului Preşedinte şi doamnei Prim-Ministru pentru invitaţia de a vizita România şi pentru amabilitatea cuvintelor de bun venit adresate mie în nume propriu, în numele celorlalte autorităţi naţionale şi al iubitului dumneavoastră popor.
Îi salut pe membrii Corpului Diplomatic şi pe reprezentanţii societăţii civile adunaţi aici. Cu deosebit respect, adresez salutul meu Preafericirii Voastre, Părinte Patriarh Daniel, precum şi Mitropoliţilor şi Episcopilor Sfântului Sinod şi tuturor credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române.
Îi salut cu afecţiune pe episcopii, preoţii, persoanele consecrate şi pe toţi membrii Bisericii Catolice, la care vin pentru a-i întări în credinţă şi pentru a-i încuraja în drumul lor de viaţă şi de mărturie creştină.
Mă bucur să mă aflu în frumoasa dumneavoastră ţară, la douăzeci de ani de la vizita Sfântului Ioan Paul al II-lea, în momentul în care România, pentru prima dată de când face parte din Uniunea Europeană, deţine în acest semestru Preşedinţia Consiliului European.
Momentul acesta este potrivit pentru a avea o privire de ansamblu asupra celor treizeci de ani de când România s-a eliberat de un regim care oprima libertatea civilă şi religioasă şi o izola de celelalte ţări europene şi care, pe lângă aceasta, dusese la stagnarea economiei şi la epuizarea forţelor sale creatoare.
În acest timp, România s-a angajat într-un proiect democratic printr-un pluralism al forţelor politice şi sociale şi prin dialogul între acestea, având drept scop recunoaşterea esenţială a libertăţii religioase şi integrarea deplină a ţării în contextul internaţional mai larg.
Se impune să recunoaştem că, în ciuda numeroaselor dificultăţi şi lipsuri, România a făcut mulţi paşi înainte pe acest drum. Voinţa de a progresa în diferitele sectoare ale vieţii civile, sociale şi ştiinţifice, a descătuşat energiile şi inventivitatea, a eliberat forţele creatoare, până atunci ţinute captive, şi a dat un nou avânt multor iniţiative, propulsând ţara spre secolul al XXI-lea.
Vă încurajez să continuaţi munca de consolidare a structurilor şi a instituţiilor necesare, nu doar pentru a răspunde aspiraţiilor legitime ale cetăţenilor, dar şi pentru a stimuli şi a crea condiţiile pentru ca poporul dumneavoastră să-şi manifeste întregul potenţial şi ingeniozitatea de care ştim că este capabil.
Trebuie să recunoaştem totodată că transformările generate de deschiderea spre o nouă eră au atras după sine, odată cu beneficiile, şi apariţia unor inevitabile obstacole de depăşit şi a unor consecinţe care nu sunt întotdeauna uşor de rezolvat pentru a păstra stabilitatea social şi pentru buna administrare a ţării.
Mă refer în primul rând la fenomenul emigraţiei care a determinat milioane de oameni să-şi lase casa şi patria pentru a căuta noi oportunităţi de lucru şi de viaţă demnă.
Mă gândesc la depopularea atâtor sate care, în câţiva ani, s-au văzut părăsite de o mare parte a locuitorilor lor. Îmi dau seama de consecinţele pe care toate aceste fenomene le pot avea asupra calităţii vieţii în acele locuri şi de secătuirea celor mai bogate surse culturale şi spiritual ale poporului vostru, cele care v-au întărit în vremurile grele.
Aduc un omagiu sacrificiului fiilor şi fiicelor României care, prin cultura lor, prin patrimonial valorilor şi al muncii lor, îmbogăţesc ţările în care au imigrat, iar prin roadele efortului lor îşi ajută familiile rămase în patrie.
Pentru a înfrunta dificultăţile acestei noi faze istorice, pentru a identifica soluţii eficiente şi a găsi puterea de a le pune în practică, trebuie să se intensifice colaborarea pozitivă a forţelor politice, economice, sociale şi spirituale.
Este nevoie ca toţi să meargă împreună şi să-şi propună ferm să nu renunţe la vocaţia cea mai nobilă la care Statul trebuie să aspire: să se îngrijească de binele comun al poporului său.
A merge împreună, ca mijloc de construire a istoriei, impune nobleţea de a renunţa la ceva din propriile năzuinţe sau din interesul personal în favoarea unui plan mai amplu, astfel încât să se creeze o armonie care să permită înaintarea sigură spre ţeluri comune.
În felul acesta, se poate construi o societate care să-i includă pe toţi, în care fiecare, punându-şi la dispoziţie propriile talente şi competenţe, printr-o educaţie de calitate şi prin muncă creativă, participativă şi solidară, să devină protagonist al binelui comun.
O societate în care cei mai slabi, cei mai săraci şi cei din urmă să nu fie consideraţi indezirabili, „obstacole” care ar împiedica „maşina” să meargă, ci cetăţeni şi fraţi care trebuie complet integraţi în viaţa civilă. Ba mai mult, trebuie să fie percepuţi drept cea mai sigură dovadă că modelul de societate care se construieşte este cel bun.
De fapt, cu cât o societate se preocupă mai mult de soarta celor mai dezavantajaţi, cu atât mai mult îşi dovedeşte gradul de civilizaţie. Toate acestea trebuie să aibă un suflet şi o inimă şi o clară direcţie de mers, care să nu fie impusă de raţiuni extrinseci sau de puterea nestăpânită a centrelor financiare la nivel înalt, ci de conştiinţa faptului că persoana umană şi drepturile ei inalienabile trebuie să se afle în centrul preocupărilor societăţii.
Pentru dezvoltarea armonioasă viabilă, pentru activarea concretă a solidarităţii şi a carităţii, pentru sensibilizarea forţelor sociale, civile şi politice în vederea binelui comun, nu e suficient să aplicăm cele mai noi teorii economice, nici nu sunt de ajuns abilităţile tehnice şi profesionale, atât de necesare, de altfel.
Odată cu condiţiile materiale, este necesar să se dezvolte frumos şi sufletul poporului vostru. În acest sens, Bisericile creştine pot ajuta la recuperarea şi alimentarea inimii vii din care să izvorască o acţiune politică şi socială întemeiată pe demnitatea persoanei şi angajată cu loialitate şi cu generozitate în realizarea binelui comun al societăţii.
În acelaşi timp, ele fac eforturi să devină o imagine credibilă şi o mărturie vie a acţiunii lui Dumnezeu, promovând între ele o adevărată prietenie şi o reală colaborare. Biserica Catolică vrea să se păstreze în această matcă, vrea să contribuie la dezvoltarea societăţii, să fie un semn de armonie, speranţă şi unitate şi să se pună în slujba demnităţii umane şi a binelui comun.
Are intenţia de a colabora cu autorităţile şi cu celelalte Biserici, cu toţi bărbaţii şi femeile de bunăvoinţă, pentru a merge împreună şi pentru a-şi oferi talanţii în slujba întregii comunităţi. Biserica Catolică nu este străină, ci pe deplin părtaşă la spiritul naţional, după cum o arată şi participarea credincioşilor săi la viaţa naţiunii, la crearea şi dezvoltarea structurilor de educaţie integral şi la formele de asistenţă specifice unui Stat modern. De aceea, ea doreşte să contribuie la edificarea societăţii şi a vieţii civile şi spirituale în acest pământ frumos al României.
Domnule Preşedinte, dorindu-i României prosperitate şi pace, invoc asupra dumneavoastră, asupra familiei dumneavoastră, asupra tuturor celor prezenţi şi asupra tuturor locuitorilor acestei ţări belşugul binecuvântărilor divine.
Dumnezeu să binecuvânteze România!